Meditaţiile unui elev chiulangiu

Chiulul este problemă de actualitate a învăţământului românesc şi nu numai; un adevărat „sport” (cunoscuta denumire ironică) a cărui practicare creşte simţitor şi împotriva căruia se iau măsuri din ce în ce mai drastice. Observăm treptat cum spaţiul instituţiilor de învăţământ  devine din ce în ce  mai securizat, mai închis, mai supravegheat din toate unghiurile. Pentru ce? Răspunsul este simplu: “siguranţa elevilor”. Poate că un portar care să nu interzică accesul sau părăsirea incintei, ci doar  să verifice apartenţa elevului la unitatea şcolară respectivă ar fi fost de ajuns. Ne-am fi simţit protejaţi şi aşa, fără să avem sentimentul că, treptat, suntem îngrădiţi din toate colţurile. Şi totuşi, cu toate măsurile de “siguranţă”, elevii chiulesc în continuare şi numărul absenţelor creşte odată cu securizarea spaţiului. Nu e paradoxal?

Măsuri precum cele menţionate nu fac decât să arate disperarea cu care se vrea înăbuşirea efectului, ignorându-se cauza. Care sunt, aşadar, cauzele chiulului de la ore? Spre exemplu,  multora dintre elevi le este greu să reziste şapte ore pe zi, în ţipete şi isterii, manifestări “pedagogice” care, din păcate, există încă în multe şcoli. Alţii, mai claustrofobi, nu pot rezista să stea alături de 15 – 16 colegi la 8 calculatoare, într-o cameră de 2 pe 2, neaerisită timp de două ore. Asta în timp ce alţii, mai nefericiţi, învaţă încă de pe hărţi a ale Republicii Socialiste România, care se pare că mai există încă în unele şcoli uitate de lume.

Mă întreb dacă “a chiuli”, măcar din când în când, este o modă sau o necesitate. Atunci când chiuleşti, devii automat un “rebel”, când, în realitate, tu nu mai suporţi un program obositor, care te face să fii un pre-adult stresat, într-o perioadă a vieţii în care grijile ar trebui să fie pe ultimul plan. Evadezi… Da, dar o faci asumându-ţi un risc, pentru că, din moment ce ai chiulit, faci parte din grupul persoanelor “non grata”. Şi, odată intrat fără voie în tabăra “celor răi”, tu nu te mai poţi îmbolnăvi, nu mai poţi avea o problemă famililă, tu eşti doar… chiulangiul. Nici măcar confirmarea de către părinţi a motivelor serioase pentru care ai lipsit o zi nu mai are nicio semnificaţie. Te simţi deodată marginalizat. Nu îţi  este afectată doar rubrica notei la purtare, ci şi notele la unele obiecte – pentru că, nu-i aşa, un chiulangiu nu merită 8 sau 9, chiar dacă ştie. Şi totuşi te descurci, pentru că mai există şi indulgenţa unor profesori care nu au idei preconcepute, care te ascultă, te înţeleg şi, în acelaşi timp, te mustră, fiind capabili să privească o problemă din toate unghiurile. Din păcate, aceştia sunt destul de puţini. Pentru toţi ceilalţi nu eşti decât unul dintre sfidătorii  care nu vor ajunge nimic în viaţă şi care nu vor ajunge să lucreze într-o companie multinaţională (mai nou, visul unanim al omului ce se vrea realizat în viaţă). Şi într-adevăr, de ce să nu recunoaştem, îţi vine să priveşti totul cu o oarecare indiferenţă, accentuată de ameninţări de genul “şcoala nu are nevoie de persoane ca tine”. Poate că totuşi are… Într-un paradis idilic nu se poate trăi, ar interveni alte probleme. Şi poate că, de fapt, şi pe tine te interesează şcoala, mai mult decât pe alţii, “modele positive”. Şi poate că ai şi tu un vis, însă visul tău nu include stresul. 

Ce îţi doreşti, de fapt? Un program eficient., relaxant uneori, care să îţi permită să ai şi un hobby, şi timp liber. Poate că ar fi de ajutor sintetizarea materiilor, pentru că, în fond, ceea ce ar trebui să rămână este o cultură generală, nu nişte caiete scrise şi uitate prin sertare. Dar cui să ne plângem? Profesorilor? Nu numai. Sindicatelor? Da, şi lor! Ministerului? Exact! Acolo e sursa. De ce ei nu fac nimic? A… probabil că şi ei chiulesc.