Cunoașterea de sine – între mister și revelare

,,Eu însă mă bucur că nu ştiu şi nu pot să ştiu secretele lumii, căci numai aşa pot să proiectez în misterul lumii un înţeles, un rost şi valori care izvorăsc din cele mai intime necesităţi ale vieţii şi ale duhului meu. Omul trebuie să fie creator.”

(Lucian Blaga – Pietre pentru templul meu)

Mă bucur că nu ştiu să îmi exprim gândurile clar, cursiv; astfel nimeni nu vede turnul meu minunat, pe care, într-o criză de egoism suprem l-am ascuns de toţi şi nu-l voi arăta niciodată nimănui. Eu nu sunt creatoarea supremă a frumosului, dar tind spre asta. Tind să învăţ să fiu arhitecta propriilor gânduri, tind să creez lumea perfectă, chiar dacă îmi apar doar himere. Tind să cred că şi turnul, pe care-l ridicam zi de zi de când eram mică, e o himeră şi mai transparentă decât celelalte.

Eu nu sunt atotputernică, nu sunt o super eroină ca să fac minuni. Nu sunt un exemplu de urmat şi nici un ideal demn de adorare. Sunt simplă, la fel ca şi ceilalţi, un pic mai diferită, poate, însă simt la fel, gândesc la fel şi respir aceleaşi dimineţi împreună cu ceaşca de ceai aromat. Îmbrac aceeaşi dispoziţie matinală şi merg pe acelaşi traseu proiectat de miile de urme ce l-au bătut înaintea mea. Înghit aceleaşi răsărituri roz cu o nemăsurabilă dorinţă de a le gusta evaporarea. Distrug aceleaşi pietre de pe inimă, sfărâmându-le cu aceleaşi dorinţe eterne, prefăcându-le  în praf şi aruncându-le în vânt, eliberându-mi sufletul de apăsarea unei zile ploioase. Ascult acelelaşi melodii a căror origine nu o găsesc, beau aceleaşi ceşti de licoare sărată în fiecare seară, a căror provenienţă rămâne învăluită în mister; salut aceiaşi fluturi aruncaţi în apă și le suport blestemul când încerc să-i ridic.

Îmi prefac emoţiile în fire de sticlă, îngropându-le în zidurile turnului meu. Le acopăr cu o uşoară pulbere de lună plină şi le deschid larg spre lume. Dar sunt prea sus şi ceilalţi nu le văd; poate pentru că le este lene să-şi ridice capul sau poate că demult nu mai cred în poveşti, turnuri cu zâne bălaie şi vrăjitoare cu ochi de jar, ce deţin cheile de fildeş?

Îmi creez, zi de zi, o lume a mea, în care nu voi admite elemente străine. Aici va fi aşa cum vreau eu, perfect de simplu. Îmi voi clădi ideile, una câte una în zidurile înalte, nu pentru a mă ascunde de lume, ci pentru a-mi delimita limitele dorinţelor.Pentru a le delimita aşa, fără nici un rost,doar pentru ca turnul meu să aibă aspect estetic.

Creez atent, păşind moale prin văzduhul din oraş, încercând să prind aberaţiile de coadă şi să le prefac în ceva mai util. Îmi închid auzul când mă apropii de veşnicul mieunat a mulţimii, zumzuitul enervant al semafoarelor sperând să depistez liniştea în cafenelele de pe Lăpuşneanu. Creez minute de absorbţie a sevei brute ce îşi are ca sursă literatura. Vegetez un timp, transformând-o în seva elaborată pe care o aştern pe hârtie. Îi simt gustul de anticariat şi revin la o altă perioadă, când îmi absorbeam notele din sunetele străzii. Evoluam…

Îmi vărs nervii într-un ceaun clocotind pe foc, respirând vaporii de plumb ce se evaporă încet încet… Sunt vapori ce se aşază pe turn, îl devorează ca o ciumă şi îl ţin captiv, refuzându-mi favoarea de a-i arăta lumii construcţia mea. Dement se închid uşile de fier la orice încercare de a-mi dezvălui creaţia… Trist se răsuceşte clanţa de argint, aproape nouă…

Ce e lumea mea în comparaţie cu lumea adevărată? Cu lumea care se presupune că e adevărată? O lume plină de colţuri negre, ascunse după paravanuri albe, imaculate. Zăpezi tăcute în februarie şi ghiocei stingheri în martie, sărutaţi de briza de aprilie şi umbriţi de nourii lui mai. Paravane albe cu fundaluri de soare, ploi, verde crud şi sunete sinistre de orgă. Paravane ce ascund  minuni, arătându-le doar celor ce au dreptul de a mânui cufărul Pandorei şi inelul celor douăsprezece muze, deţinând comoara supremă – fantezia. Pentru aceştia, lumea colţurilor negre se dispersează în picături cromatice pe o moară de vânt cu aripi de fluture, pe un pod luminat de milioanele de licurici şi nopţi nedormite alături de pisici negre, roşii, portocalii, albe, gri, rotunde.

Uneori mă întreb dacă şi ceilalţi oameni proiectează turnuri. Dacă şi ei îşi aleg materialele cu grijă, le măsoară, le cântăresc, le ascultă. Mă întreb dacă fiecare are câte un turn imens, în care tinde să se ascundă. Ne ascundem pentru că suntem slabi şi ne este frică de propria voce. Mă întreb dacă şi ceilalţi oameni încearcă să-mi dezvăluie turnul la fel cum şi eu încerc să le descopăr pe ale lor. Mă întreb dacă şi ei răcesc atunci când sunt indispuşi şi turnul lor este asediat de gândurile vrăjmaşe ale răuvoitorilor. Mă întreb dacă şi ceilalţi vor să fie salvaţi din înalturile turnurilor înlănţuite de frică.

Poate totuşi greşesc şi ceilalţi, de fapt, nu au astfel de edificii în suflet şi poate că sunt singura ciudată care se crede arhitectă. Poate ceilalţi încearcă să distrugă turnurile lor, să iasă din propria singurătate şi să înceapă a clădi un fundament pentru un palat format din mai multe turnuri, care de data aceasta nu ar fi izolate unul de celălalt. Poate că nu toţi vor să descopere misterele din jur, lăsându-i pe alţii să le caute, să le găsească în cele mai întunecate locuri şi să le îmbrace în adevăr, înfruptându-se din esenţa lor toată viaţa.

Poate că misterele mult căutate se ascund într-un fum târziu pe o bancă uitată în parc, încălzită de un felinar chior şi de o femeie frumoasă, cu părul arămiu, bucălat, luptându-se disperat cu vântul. Poate, într-o cutie de jucării a unui copil iubit şi îmbrăcat în adorare. Poate că le  găsim într-un kimono de gheişă, păstrând farmecul nopţilor de vară târzie sau al coafurilor de smoală. Poate într-un cavou păzit de un înger de marmură, rece şi neclintit, păstrând taina desfacerii sufletului de trup…

Oare chiar putem exista întru mister? Îl putem lua drept o ceaşcă de cafea dimineaţa? Îl putem întâlni pe stradă sub forma unui necunoscut cu un zâmbet fermecător? Îl putem simţi în aerul îmbibat de aroma unui ziar de dimineaţă? Putem crea alte lumi, pe lângă cea în care existăm, din punct de vedere logic? Putem exista în alte lumi paralele cu aceasta, fără a le permite să se intersecteze? Putem crea în mister lucruri măreţe şi eterne, numai cu ajutorul unei peniţe îmbibate cu sângele marilor poeţi? Putem sfărâma cupolele înalte ale singurătăţii din noi şi să aruncăm cioburile într-o gaură neagră? Putem strivi eşecuri şi lecui amorurile rănite?

Putem, în fine, descoperi misterele, unul câte unul, pentru a exista în turn fără a fi deranjaţi de nimeni? Câte întrebări… și niciun răspuns în ecoul mut. Și totuși, știu. Muțenie. Mister. Cunoaștere.